1. Adicția – mecanism de coping emoțional
Ceea ce numim adicție sau comportament compulsiv nu începe din dorința de plăcere. În DSM (Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mentale), dependența este privită ca un tipar care ajunge să afecteze viața omului:
- apare pierderea controlului;
- dorința greu de stăpânit;
- încercări nereușite de oprire sau reducere;
- neglijarea obligațiilor, probleme în relații, renunțarea la activități importante;
- continuarea comportamentului în ciuda consecințelor și nevoia de a reveni la acel comportament chiar și atunci când persoana știe că îi face rău.
Dar dincolo de criterii și definiții, în cabinetul de psihologie întâlnim omul. Iar omul nu este doar comportamentul lui. De multe ori, ceea ce azi pare „nu mă pot opri” a început cândva ca o metodă de alinare. O țigară ca să nu mai simți tensiunea. O evitare ca să nu te mai întâlnești cu frica. Jocuri de noroc, alcool, mâncare, ecrane, muncă până la epuizare — toate pot deveni, la început, încercări de a face suportabil ceva ce în interior doare prea tare.
Uneori, în spatele acestor comportamente stau rupturi vechi de atașament, pierderi, abandonuri, respingeri sau momente în care omul a simțit că nu a fost văzut, ținut, ales. Din aceste răni pot rămâne gânduri grele: „Nu merit mai mult”, „E din cauza mea”, „Nu sunt suficient de bun”, „Dacă mă apropii, voi fi rănit”. Iar când aceste gânduri se întâlnesc cu vinovăția, rușinea sau sentimentul de lipsă de valoare, emoțiile pot deveni foarte intense. Atât de intense, încât corpul și mintea caută repede ceva care să le oprească.
Problema este că multe dintre aceste soluții nu liniștesc cu adevărat durerea. Doar pun capacul peste o oală care fierbe, fără să dea focul mai încet. Pentru câteva minute pare că s-a făcut liniște, că nu mai dă pe dinafară. Dar presiunea rămâne acolo. Și, mai devreme sau mai târziu, cere din nou aceeași formă de alinare.
De aceea, schimbarea nu începe cu ură față de tine. Nu începe cu „sunt slab”, „iar am greșit”, „nu am voință”. Începe, mai degrabă, cu puțin curaj de a te privi altfel. Cu întrebări puse cu blândețe, nu cu biciul:
- Ce încearcă această parte din mine să protejeze?
- Ce mesaj aduce? De când poartă ea această grijă?
- Când a apărut, de fapt, durerea pe care încearcă să o liniștească?
- Și cum aș putea să o ajut să nu mai folosească aceleași metode care, deși cândva m-au ținut pe linia de plutire, astăzi îmi controlează viața?
Nu ne luptăm cu omul. Nu îl reducem la dependența lui. Încercăm să înțelegem ce funcție a avut comportamentul, ce rană a acoperit și ce nevoie nu a fost auzită la timp.
Iar de aici începe partea grea, dar și partea vie: reorganizarea vieții în jurul unor valori. Nu doar „să mă las de…”, ci „pentru ce vreau să trăiesc altfel?”. Pentru ce relații? Pentru ce fel de om vreau să devin? Ce sens pot construi, astfel încât să primesc mai bine de la viață și să nu mai caut alinare doar în lucruri care mă consumă?
Schimbarea nu înseamnă să te pedepsești până devii altcineva. Înseamnă să începi să te apropii de tine cu mai multă sinceritate și blândețe. Să înveți, pas cu pas, că durerea poate fi ascultată, nu doar amorțită. Și că partea din tine care a încercat să te salveze poate învăța, în timp, alte moduri de a te proteja.
